Akademos - Revista de știinta, inovare, cultura si arta

Referința reprezintă operaţia inițiată de vorbitor care presupune stabilirea relaţiei dintre folosirea unor expresii şi ceea ce ele denotă. Ea poate fi definită atât într-un sens larg, fiind înţeleasă ca o relaţie prin care limbajul se raportează la lume în procesul de comunicare, cât şi într-un sens îngust, ca relaţie care leagă semnul verbal (reprezentat printr-o latură sonoră în asociere cu un semnificat) de „obiectul” din lumea reală sau imaginară la care acesta trimite.

Specificul artei lui Paul Goma constă în complexitatea firească cu care scriitorul a topit în creuzetul romanescului tradițiile romanului european, folclorul basarabean, calitatea de martor al istoriei și a ceea ce va face obiectul analizei acestui articol – împletirea dialogică a esteticilor renascentistă, avangardistă și postmodernistă.

În limbă, pentru a stabili un anumit echilibru, unele categorii de cuvinte apar, altele dispar. De la nume proprii (antroponime, toponime, oiconime etc.) se pot crea elemente lexicale noi, care dobândesc valențele gramaticale atât ale substantivului comun, cât și ale adjectivului sau verbului [1].

Aspectul capital al limbii este că ea, limba, comportă anumite diviziuni, anumite unităţi care se pretează delimitărilor [1, p. 113]. Infiltrate în lexiconul general, elementele terminologice de origine greco-latină se cer categorisite la un anumit tip de formare internă a cuvintelor: derivare, compunere, conversiune.

La începutul deceniului șapte al secolului trecut, fizicianul, istoricul și filozoful științei, Thomas S. Kuhn, definește progresul științific ca dezvoltare – prin – acumulare, un parcurs în care anomaliilor generatoare de criză li se atribuie meritul declanșării unei noi paradigme [1].

Diabolizarea femeii constituie un subiect flotant în literatura din toate timpurile.

Modelul Creangă (felul povestitorului de a gândi lumea și ființa) în literatura noastră, fie ea modernistă sau postmodernistă, a contribuit din plin la remodelarea gândirii și simțirii prozatorului român, la remodelarea modelelor și a modelor pe parcursul a mai bine de un secol.

E mai mult decât o relaţionare literară circumstanţială, determinată de prezenţa dimpreună într-un cadru istoric dat, într-un anturaj cult ural şi într-un spaţiu habitual şi habitudinal anume, definit de Blaga drept mioritic, cu o alternanţă capricioasă de suişuri/ coborâşuri, adică ondulant.

Alcătuit, tradițional, din 14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă, fiecare vers având câte 10, 11 sau 12 silabe, sonetul (fr. sonnet, it. sonetto), ca specie cu formă fixă, a supraviețuit de-a lungul timpului, numeroși autori preferându-l până în prezent altor specii.