Akademos - Revista de știinta, inovare, cultura si arta

Astăzi, în contextul omagierii a 130 de ani de la naștere, cazul inedit de refugiere politică Leon Donici-Dobronravov, văzut la 1929 de Cezar Petrescu drept „apariție fulgurantă, de o mare vastitate și de respirație cu care nu fusesem deprinși” [1, p. 135], trebuie reconsiderat din perspectiva întregii istorii moderne a migrației.

În acest articol sunt analizate fragmente din așa-zisul „roman al copilăriei” lui Alexei Marinat, al unui transnistrean aflat la marginea românismului. Cu fapte vii din infernul regimului totalitar este ilustrată o altă imagine a lumii în literatura română din Basarabia.

În folclorul jucăuș al colegilor de breaslă poetul și chimistul Ion Vatamanu trecea drept „cel mai mare chimist între poeți și cel mai mare poet între chimiști”.

Demersul timpului în care trăim impune tot mai mult o educaţie în perspectiva deschiderii către valori multiple, deoarece astfel se produce o mai bună integrare a individului într-o lume polimorfă şi în continuă schimbare.

Dialectele şi graiurile dintotdeauna au atras atenţia cercetătorilor prin varietatea formelor fonetice, gramaticale şi lexicale.

Victor Teleucă, în demersurile și reflecțiile sale eseistice și poetice despre Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Stănescu, Gr. Vieru etc., despre filosofi și esteticieni din toate timpurile, este obsedat și marcat de limba ca adăpost al ființei, în sens heideggerian.

În cadrul societății, comunicarea/limba este o componentă care asigură relația și funcționarea anumitor elemente ale comunității lingvistice.

Discursul artistic al lui Ion Druță se caracterizează prin interferența epicului cu liricul, a dramaticului cu alte forme de comunicare artistică. O trăsătură a viziunii sale artistice este teatralitatea ca mod de valorizare a realității sociale și a fenomenelor culturale și care implică relația dintre joc și teatralizare

Scriitorul Ion Druţă, prin personajele feminine Ecaterina cea Mare şi Ecaterina „cea Mică”, în romanul Biserica Albă, transfigurează două lumi orânduite după principii diferite, reflectând, în fond, asupra două modele existenţiale opuse.

Trei ceasuri în iad, „unul din puternicele romane ale literaturii române” (Mircea Tomuş) şi „cel mai tulburător roman al obsedantului deceniu” (Dan Brudaşcu), rămâne deocamdată ca şi cum inexistent, atât pentru cititori, cât şi pentru exegeţii literari.